Articole din noiembrie si decembrie 2006

1. Necropola de onoare - Ruslan Carta / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

2. Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti - LUCIAT / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

3. Vasile Ernu - Nostalgia pentru viitorul sovietic? - Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski) / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

4. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica? - Dumitru Crudu / Punkt nr. 6

5. "Stapanii s-au schimbat iar sclavii au ramas aceiasi" - interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

6. "Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism" - interviu cu Vasile Ernu / WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006

7. "ВАСИЛЕ ЕРНУ МЕНЯ ИНТЕРЕСУЕТ ПРОСТАЯ ЧЕЛОВЕЧЕСКАЯ ЖИЗНЬ!
- interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih / BIZNES Elita, noiembrie 2006

8. Vasile Ernu, lider al luptei anti-comuniste din apartamentul sau - de Alex. Cistelecan / Vatra nr. 10, noiembrie 2006

9. Natural born commies - de Iulian Baicus / Publicata de Poiana lui Mayuma, noiembrie 2006

10. Născut în 1983 - de Cosmin Ciotloş / România Literară, nr. 48 - 2006

11. Victorie: Ostap Bender a păstruns în România - de Florin Dumitrescu / TIUK! nr. 13, toamna 2006

12. Anticomunism pentru eternitate - de Ciprian Siulea /TIUK! nr. 13, toamna 2006

13. Text în group - Ancheta T / Doina JELA / Revista Tomis , decembrie 2006

14. Arta Perjovschi: o arta politica / Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini / Cultura , nr.49, 23-11-2006

15. C.V. - U.R.S.S. / Paul Cernat / Dilemateca , noiembrie 2006

1. Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Necropola de onoare
Ruslan Carta

Eduard Limonov (1) si-a pus salopeta si halatul, pregatindu-se pentru o noua zi de munca. Halatul il prindea bine, albastru, nu foarte lung incat sa treaca cu mult peste genunchi, doar ca avea o gaura la buzunarul drept. Si-l agatase acum cateva saptamani intr-un cui al vestiarului si de atunci umbla cu “triunghiulet”. Era totusi o gaura mare, asa incat Limonov era atent la lucrurile pe care le pune in el. Miercurea trecuta i-au trebuit vreo 3 ore bune pana a gasit cheile de la cosciugul lui Stalin. Nemaivorbind de chibriturile si pixurile pe care le ratacea mereu pe aleile cimitirului. “E un mic triunghi al bermudelor la mine aici” –se gandea Eduard Limonov cu creerii stropiti de alcool. Statea langa sicriu, ceva mai incolo erau mai multe scaune cu speteaza, pe care astazi ar fi trebuit sa se aseze invitatii la conferinta de inchidere. A scos din pachet o tigara, a dat cu flama brichetei pe langa ea si s-a asezat. Desi se facuse deja 5 si un sfert, Vasile Ernu si colegii sai din conducerea partidului inca nu sosisera. Jumatate din tigara era deja arsa cand Eduard Limonov si-a dat seama ca ar fi mai bine sa fumeze afara. In interiorul mausoleului se interzice fumatul. Limonov si Vasile Ernu insa incalca regula, daca se intampla sa vina mai de dimineata cand ceilalti colegi lipsesc. Asa nu-i vede nimeni si n-au cum sa-i toarne la administrator. Ba, de cele mai multe ori, cand raman singuri, astern o pagina din “Komsomoliskaya Pravda” pe capacul de sticla blindata a lui Lenin sau pe cea a lui Stalin, alearga pana la supermarketul din colt, cumpara o sticla de “Stolicinaia” si un borcan de castraveti, dupa care (va dati seama!) iau la rand si… citesc fiecrare stire din “Komsomolka”.
      Eduard Limonov a iesit afara. Era o dimineata racoroasa, cateva stele de un rosu aprins mai sangerau inca pe cerul plumburiu, amestecandu-se parca cu cele de rubin de pe turnurile Kremlinului.
- Salut, baieti! Ernu n-a venit inca? l-a intrebat Eduard Limonov pe unul dintre soldatii de la intrare.
- Nu stiu. Acum am facut si noi schimbul.
Eduard Limonov a clatinat din cap.
- O sa vina el. Stiti doar ca mereu intarzie.
- Pai, astazi intarzie cu 20 de minute, o fi pierdut trenul.
In timpul asta, Vasile Ernu, impreuna cu 4 mebri ai PNB-ului lui Limonov, dupa cum stabilisera cu o zi inainte, au intrat pe usa din spate a mausoleului. Adica pe usa predestinata cazurilor de urgenta. Toti cinci aveau cagule negre pe fata, manusi si cate un rucsac in spate. Incercarea de a fi cat ma putin zgomotosi le-a permis usor sa traga cu urechea la usa de la intrare si la discutiile ce se purtau afara. Limonov ii tinea pe soldati de vorba – semn ca ar trebui sa treaca cat mai repede la actiune. Vasile Ernu a scos din rucsac un sac mare, asemanator cu sacii de dormit, si l-a intins pe podea. Au stins lumina in incapere si si-au aprins lanternele. In cazul in care ar fi intrat cine nu trebuie, ar fi fost dificil sa-i observe, dar mai ales ei puteau sa se care fara sa lase vreo umbra de banuiala. Au ridicat incetisor sicriul, l-au bagat in sac, iar Vasile Ernu, cu dexteritatea unui medic criminalist, a tras fermuarul. Dupa aproape un secol de piedestal, Vladimir Ilici Lenin statea acum pe podea, in sicriul sau anti-glont, bagat intr-un sac negru.
    Eduard Limonov si-a aprins o alta tigara, continuand sa exprime aceleasi sentimente de ingrijorare.
- E bine daca o leg aici? Eduard Limonov a aratat cu mana spre gardul de vizavi.
- Da, sigur.
S-a apropiat de gard, a trecut lantul pe dupa o stacheta, a scos cheia si a apasat pe lacat. S-a inchis imediat. Cu foliajul, in mod vizibil, foarte dur, cu scaunul din plastic, negru, si ghidon de inox, bicicleata statea acum agatata de gardul ce imprajmuia parcela de flori – exact in locul spre care aratase Limonov cu mana.
- Acum ati cumpaarat-o, nu-i asa?
Limonov a zambit scurt, lasand sa se subanteleaga raspunsul.
- Se vede…
In timpul asta, Vasile Ernu si cei 4 subordonati ai lui Eduard Limonov au mers cu trupul “vesnic viu” al lui Lenin de-a lungul holului, indreptandu-se spre usa din spate. Daca nu era cagula care ii ascundea fata, pe tamplele lui Vasile Ernu s-ar fi vazut cele cateva bule de transpiratie ce i se scurgeau inspre obraji. Era una din zilele nu tocmai sigure, dar ce era de facut? Trebuiau sa fie cu un pas inaintea legii ce urma in curand sa se aprobe, altfel nu s-ar fi ales decat cu regrete si cu certitudine s-ar fi simtit vinovat ca n-a avut curajul sa i se opuna prin actiuni concrete. Acum nu mai conta nimic, decat sa-si atinga scopul. Langa usa ii asteptau doi tipi imbracati in sacouri albe, cu bratele incrucisate pe piept. Unul dintre ei, care arata mai in varsta, si-a scos repede ochelarii de soare si a facut un pas in intampinarea lor.
- E in regula. Nu e nimeni prin zona.
- Foarte bine! a exclamat bucuros Vasile Ernu. Haideti, tovarasi!
Au deschis usa. Afara ii astepta un jeep vopsit in albastru-verzui, parcat langa mormintele altor Mari Sovietici, scriitorul Maxim Gorki, cosmonautul Iurie Gagarin, academicianul Kurciakov, maresalul Jukov… Pe usile laterale ale jeep-ului erau lipite 2 imagini cu reclama la Gillette, sub sloganul “Gillette, alternativa mai buna pentru barbatii adevarati nu exista!”, iar pe geamul portierei din spate, ridicata special pentru incarcatura ce va fi introdusa in portbagaj, o imagine cu secera & ciocanul pe un fond rosu + inscriptia: “Domnilor, nu mai mintiti!”. Baietii veneau in urma lui Vasile Ernu, au impins usor sacul inauntrul masinii si au inchis portiera.
- Deci stai linistit, Pasok!, – a zis Vasile Ernu, apropindu-se de geamul deschis al soferului. Pasok a tras un fum din tigara si l-a privit in ochi – incerca sa desluseasca ce spunea acesta. In ce priveste vama romaneasca, nu-ti fa griji. Am vorbit azi cu Thomas si Mihai si-au zis ca or sa te ajute. Inainte sa intri in vama suni pe numarul acesta si intrebi fie de Vakulovski, fie de Ciulei. In rest se ocupa ei, stiu ce au de vorbit cu vamesii. Iar cu astia vedem noi ce facem… Gata, eu am plecat. Pa!
- Cu bine, i-a raspuns Pasok si a apasat cu toata puterea pe pedala de acceleratie.
  (1)Eduard Veniaminovici Limonov (Savenko) (n. 1943) - poet, prozator, publicist si eseist de origine rusa, presedintele Partidului National-Bolsevic (PNB).

^înapoi sus^

2. Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti
LUCIAT

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica.

^înapoi sus^

3. Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Vasile Ernu - Nostalgia pentru viitorul sovietic?
Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski)

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei - la Universitatea din Cluj-Napoca - , Vasile Ernu a publicat cartea "Nascut in URSS".
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta "cu fata umana", care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul "luati-ne si pe noi in UE!", pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS?

^înapoi sus^

4. Punkt nr. 6

Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?
de Dumitru Crudu

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre... Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.
Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata - a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama - nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.
 
Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.
Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.
Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.
Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.
Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?
Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.
Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.
Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.
Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”
Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.
Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.
Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.
In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.
Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.
Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.
Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.
Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.
Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.
Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.
Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.
 
Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?
Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.
Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob. 
 
Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe - acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila.

^înapoi sus^

5. Tiuk nr. 13, Toamna 2006

"Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi"
interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

- Vasile, povesteste-ne mai intii - oricit de concis - despre tine. Te-ai nascut in URSS...
- Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
- Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti - "Nascut in URSS" (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

- In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
- Desi spui chiar la inceputul volumului ca "Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura", cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada "nici dragoste, nici ura"?

- Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum "Academia Catavencu" in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
- Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

- Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru - asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
- Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

- Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
- Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

- E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii '45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu... deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
- Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”...

- Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid.... i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul.... caci ei sint adevaratii vinovati... adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
- Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

- Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta - ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
- Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc....

- Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul - simbol al entuziasmului si celalalt - al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
- In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: "Cartea roz a comunismului", "Cartea cu e-uri", "O lume disparuta". Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

- Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva... nu cumva sa intelegeti gresit...”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
- Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

- Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii "Nascut in URSS" intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: ...„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

^înapoi sus^

6. WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006

"Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism"
interviu cu Vasile Ernu

www.europa.md: De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?

Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.

Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau...

www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?

Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.

Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.

www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?

Vasile Ernu:  Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.

www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?

Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).

Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.

In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.

www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?

Vasile Ernu:  Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.

Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.

www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?

Vasile Ernu:  Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.

Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.

El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor '90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.

www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?

Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist...(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.

Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.

www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?

Vasile Ernu:  Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.

www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?

Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.

www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?

Vasile Ernu:  Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.

^înapoi sus^

7. BIZNES ELITA, noiembrie 2006

Василе Ерну

Меня интересует простая человеческая жизнь!

interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih

Столько споров велось, и еще долго будет вестись, относительно необходимости объединения с Румынией что порою, кажется, что стоило бы их прекратить на время и посмотреть, что из этого выйдет. Если после этого затишья нас бросит, образно говоря, как соскучившихся супругов в объятия друг друга, то стоит вновь говорить на эту тему. Пока же каждый ищет свою правду и приводит свои аргументы за или против.

Однако независимо от развития событий давайте признаем, что молдаване и румыны очень разные. Они как сводные братья и сестры от разных браков - воспитывались вместе, кровь матери одна, но они слишком разные, чтобы жить в одной комнате далее подросткового возраста. Молдова напоминает мне тихого трудолюбивого тихоню, а Румыния амбициозного старшего брата, который всегда стремится настоять на своем.

Мои нередкие визиты в соседнюю страну не позволили изучить характер и привычки румын досконально, но кое-какие выводы я для себя уже сделал. Румыны знают и любят искусство, политически более активны, старательно и более успешно, чем мы учат иностранные языки. Но вместе с тем замечу даже в пятизвездочной гостинице вы не будет гарантированы от того, что у вас не течет бачок в туалете или вас не обсчитают в ресторане. И еще, мне не нравится снисходительный тон, с которым они обращаются к нам, узнав, что мы из Молдовы!

Но мои выводы могут быть следствием событий бывших не правилом, а скорее исключением. Говорят что сущность народа можно изучить, только родившись или долгое время проживая в стране. Слава Богу, наши языки так похожи. Однако мы слишком долго жили порознь.

Поэтому, чтобы ответить на вопрос какие они наши ближайшие соседи, предлагаю обратиться ко мнению человека, долгое время жившего в Румынии и чья профессия – наблюдать и делать выводы. Предлагаем Вашему вниманию интервью с Василе Ерну, автором нашумевшего произведения «Nascut în URSS».

Давайте начнем с самого начала - где Вы родились, проведи детство, учились…

Я родился в СССР и моя книга так и называется. В ней я хотел рассказать о жизни обычного человека в Советском союзе, так называемого «Homo soveticus» для людей, которые никогда не были в советской стране. Мы привыкли мыслить категориями «мы и они». Хотя в принципе я родился и жил здесь в Молдове, часть моей жизни я провел в Одессе, потом уехал в Румынию.
Я закончил кишиневскую школу и помню, что наша школьная жизнь тогда была очень интересной. Мы все время куда-то ездили, организовывали диспуты, акции. Время к тому располагало - был 1988 год - самый разгар перестройки.
Когда же я приехал в Румынию там тоже попал в самую гущу политических событий.

Каковы были причины переезда в Румынию?

Я поступил на философский факультет Ясского университета и, замечу, весьма неплохо его закончил. После этого я остался жить в Румынии. Нашу семью вообще раскидало по странам. Мой брат женился на немке и живет сейчас в Германии. Ну, а родители так и остались в Молдове.

Вы до сих пор остаетесь гражданином Молдовы?

Можно и так сказать. Но вообще я гражданин без опыта гражданства. Ведь моя юность пришлась на советские годы и у меня есть тот опыт, который сейчас не больше чем вспоминание.
После отъезда в Румынию я долгое время приезжал в Молдову только для того, чтобы навестить родителей и повидать друзей. Друзья тоже поразъехались по всему свету - кто в Австрии, кто в Канаде, кто, где одним словом.
В 1996 году я закончил Ясский университет, потом уехал в Клуж, где начял докторскую по философии. В Клуже я провел около семи лет.
Дальше был Бухарест, где у меня появилось очень много друзей и приятелей. Тем более, что последние пять-шесть лет я много работал в области kультурной индустрии развлечений.

То есть после филологии Вы ушли шоу-бизнес?

О нет, от этого меня уберег бог. Мы занимались другим - выпускали журнал, который наделал очень много шума. Он был такой постмодернистский. Не академичный, немного провокационный, и, как говорили многие читатели, очень интересный. Его выпуском мы занимались около четырех лет. Потом я от него отошел. На определенном этапе я потерял интерес к этому проекту.
Зато после журнала я собрал большую группу представителей современного искусства. При этом я вдруг обнаружил в себе способности достаточно хорошего пиарщика. Это, наверное, идет из моего коммунистического прошлого.
На базе этой группы мы создали издательство, которое выпускает известный румынский журнал «Идеи искусства и общества».
В этот период мы с женой переехали в Бухарест. Причин этому было несколько. У жены там была хорошая работа, на которой у нее все получалось. Другая причина была в том, что я очень люблю большие города. В них жизнь идет гораздо быстрее, интереснее. Бухарест такой город, в котором мне всегда интересно. Кстати там я и написал свою книгу «Рожденный в СССР».

И сколько времени это у вас заняло?

Свою книгу я писал полгода. Причем примерно два месяца я собирал и обрабатывал материалы, которые у меня уже были, а остальное время ушло на собственно ее написание и правку. Когда я сдал свою книгу в издательство, то они предварительно посмотрели, и им очень понравилось. Практически в тот же день они составили со мной авторский контракт, а через месяц предложили с ними сотрудничать и в другом качестве.

В каком качестве?

Консультанта и аналитика, который следит за теми веяниями и течениями, которые возникают в современном культурном обществе.

То есть Вы начали влиять на отбор произведений и авторов, которые могли предоставить интерес для публики.
Упаси Боже. Я с авторами принципиально не работаю. Это очень сложно, когда от твоей оценки так много зависит в судьбе человека. Нравится или не нравится - понятие слишком субъективное. Может не понравится мне, но понравится кому-то другому. Мне сложно говорить человеку нет. Там для этой работы есть люди, которые ее делают профессионально.

И вот Ваша книга была издана. Каковы были отзывы на нее?

Отзывы были самые разные. Радует то, что книга вызвала в румынском обществе достаточно большой интерес. Только одних рецензий было около полусотни. И это, не считая всевозможных интервью, диспутов, выступлений и семинаров.
Такая реакция тем более приятна, что в книге коммунистов и их режим я фактически не критиковал. Мне кажется, что это нужно было делать в 70-е и начале 80-х. А сейчас критиковать коммунистов и Советский союз особой смелости не нужно.
Разумеется, потом в отзывах встречались высказывания типа того, что у нас появилась откровенно ностальгирующая по прежним временам книга. Она не ностальгирующая. Она про то, как мы жили, что ели, что пили, какую одежду и обувь носили.
Я рассказываю даже о таком явлении, как вещизм в Советском союзе. Ведь тогда по вещам судили о человеке. Эдакая советская антропология. Конечно, в книге не обошлось без ностальгии. Но это нормальная ностальгия по детству и юности.

Как Вам кажется, каково общее настроение книги?
Она очень ироничная. Причем по доброму. Мне даже как-то говорили, что я приукрашиваю наше прошлое, давая только светлые ее стороны, не говоря о тех негативных явлениях, которые имели место быть. Дескать, книга получилась интересная, но неправильная, поэтому меня как автора нужно осудить.
У меня просто другой взгляд на вещи. Я рассказываю о действительных фактах. Я ни прячу тот факт, что коммунистический строй репрессивен. Но я не хочу никого обвинять. Мы должны иметь возможность сравнивать. Я хочу показать тот наш взгляд на капиталистический строй и взгляд нынешний. Насколько реальность отличается от мечты.

И, что так сильно коммунизм отличается от капитализма?

Методы работы с населением практически одинаковы. Как иногда я шучу: политические руководители, что с той, что с другой стороны, очень похожи. Антикоммунисты проявляют ту же нетерпимость к политическим оппонентам как когда-то коммунисты. И репрессии тоже имеют место быть, просто методы немного другие. Независимо от политического режима, при котором мы живем, допускаются одни и те же ошибки.

Такие взгляды могут не всем понравится…
Они и не нравятся. Но есть объективная оценка произошедших и происходящих событий. Мы точно так же идем сейчас на компромиссы, как и в прошлом. Чтобы вырваться из этого замкнутого круга, нужно постараться понять и главное сделать соответствующие выводы. Нужно критически взглянуть и на существующий строй. Эта система тоже тоталитарна по своей натуре. Если ты ее критикуешь, то ты фактически ей помогаешь и утверждаешь демократические принципы. Ведь, по сути, меняются хозяева жизни, а судьи остаются прежними.
Да, коммунистический строй людей угнетал, но люди страдают и сегодня. Но нет, мне говорят, чтобы я говорил только о негативных сторонах коммунистического прошлого, умалчивая о бывшем в то время позитиве.

Но вы же писали не о политической системе?

Меня интересует больше не политическая система, а простая человеческая жизнь. Я, разумеется, рассказывая о ней, не обхожу вниманием и плохое, но преподношу его в контексте событий. Но нет, мне фактически говорят «не нужно критиковать тот строй завуалировано, вы должны прямо заявить, что там все было очень плохо».
Вот, например, в книге у меня есть глава, посвященная советским туалетам. Как в свое время Кабаков сделал инсталляцию посвященную туалету и назвал ее «Моя жизнь». Да горько видеть такую жизнь, но очень наглядно. Зато выводы каждый может сделать сам. Так мы приобретаем иммунитет к политической глупости.

В смысле?

Простите, но коммунизм не был нам послан как наказание свыше. Мы сами к этому пришли.

Но аргументы такие, что коммунизм был насильно насажден в Румынии после прихода советских войск во время Второй мировой войны.
Да, но они пришли так же и в Венгрию, и в Чехословакию и Польшу. Тем не менее, в этих странах не было такого жесткого тоталитарного режима как в Румынии. Значит, мы его доля себя выбрали сами. Это наша политическая «индустрия» породила культ личности. Это нужно осознать и взять ответственность на себя. Тяжело, неприятно, но неизбежно во имя лучшего будущего.

Неужели никто этого не понимает и не разделяет ваших взглядов?

Понимают и разделяют, но доминирует вульгарный антикоммунизм. В любом случае хорошо, когда говорят, чем когда молчат. Это показывает, что думают и сомневаются.

Считаете ли вы свой литературный дебют успешным?

Для первой книги да. Тираж конечно нельзя, сравнить с миллионными тиражами в СССР, но он достаточно приличный, и скоро мы выпустим книгу вторым тиражом.

Для большинства населения Молдовы то, что происходит в Румынии очень близко. Как вы смотрите на будущее Молдовы в плане объединения с Румынией?
Идеологи говорят о нашем родстве и необходимости объединения, но прагматики относятся к этому весьма скептично. Объединение как реальный проект не существует. Это вопрос, который нужно продумать заранее. И тут нужно учесть интересы не только Молдовы и Румынии. Но это не мешает на уровне интеллигенции думать, что вместе нам было бы жить лучше.

Прошло то время, когда в румынских школах учили русский язык. Сейчас что румыны знают о современной России?
А что россияне знают о Румынии? Практически ничего - графа Дракулу, Ионеско и, пожалуй, все? Румыны искренне считают, что все зло приехало к ним именно оттуда из России. Но при всем при этом уважают и интересуются русской культурой.
В 90-е годы, разумеется, большой интерес у румын был к западу. Сейчас уже этой информацией все насыщены, и теперь в обществе снова появился интерес к российской культуре, но помимо классиков, румыны интересуются теперь и современными российскими писателями - Сорокиным, Пелевиным и пр. Тем более что румынские переводчики делают превосходные переводы.
Вместе с тем к российской политической жизни интерес гораздо меньше чем к культуре. Наверно так и должно быть. Нас всегда должно занимать свои проблемы больше, чем интерес к соседу.
Думаю, в Румынии интерес к России со временем будет только возрастать. Причиной этому достаточно большие российские инвестиции в румынскую экономику. Это «Lukoil» и др.

В связи с этим такой вопрос: а как вообще относятся в Румынии к проникновению российского капитала на румынский рынок?
Капитал границ не признает и национальности не имеет. Российские инвестиции уже пошли в нефтегазовую отрасль, металлургию. Румыны достаточно осторожно относятся к русским бизнесменам, но это же касается и любого иностранного бизнеса. У россиян я бы сказал, есть проблемы с собственным пиаром и продвижением своего имиджа. Но они быстро учатся. Ситуация уже начала исправляться.

Может быть, стоит Румынии обратить внимание вообще на восток?
Может быть, но складывается впечатление, что румынский бизнес об освоении такого обширного пространства даже и не думает. Венгрия, Болгария и другие страны стремятся в Россию, а Румыния нет. Почему? Что французам продавать легче, чем русским?
Есть интересные проекты, касающиеся, например, Черного моря, но пока они отодвинуты на второй план грядущей евроинтеграцией. Все мысли об этом.

Этот вопрос интересует и Молдову. Временами кажется, что решение ряда проблем зависит от того, примут нас в Евросоюз или нет. С какими проблемами сталкивается Румыния при вступлении в Евросоюз?
Очень большая проблема информационная. Все говорят, что у нас после вхождения в Евросоюз будет, чуть ли не рай на земле, но никто не говорит о том с какими проблемами придется реально столкнуться.
Например, мало кто говорит о том, что со вступлением в Евросоюз цены на местном рынке начнут расти. И это касается всего: начиная с цен базаре рядом с домом, заканчивая ценами на недвижимость, энергоносители и пр.
Я уверен, что будут проблемы у малого бизнеса. У сельхозпроизводителей. Ведь изначально смысл создания Евросоюза заключался в формировании большого единого рынка. Мы для них хороший рынок. Но наша продукция не сможет конкурировать с их производителями на равных. Наш производитель никак не будет защищен. Что с ними будет? Я не говорю о евростандартах, к которым в Румынии тоже практически никто не готов.
Хорошо, но если мы уже решили, что мы идем в Евросоюз, то давайте будем готовиться. Но сейчас это больше политическое решение, чем осознанный выбор большинства.

Тем не менее, большинство это решение поддерживает.

Пока да. Мы народ, который не любит быть в оппозиции к существующей власти, поэтому раз решили, что идем туда - значит, мы туда пойдем. Ну, мы всегда были оптимистами. Но что будет потом?

Вы затронули экономическую тему. Может Молдова, в этой областях конкурировать с Румынией?

Почему нет? Например, румынские виноделы сейчас в очень большой тревоге из-за того, что хорошие молдавские вина стали завоевывать румынский рынок. Что там говорить, если Президент Румынии на прошлый новый год в 12-00 часов открыл бутылку именно молдавского, а не румынского вина.

А если говорить о социуме, в чем сходство и различия, по вашему мнению, между румынами и молдаванами.
Сходства конечно больше. Одна культура, один язык, одна история. Но в Бессарабии традиционно жило много других наций. Тем более что лет двести (если считать с начала XIX века) мы жили и развивались раздельно.
Русскоязычное население в Бессарабии всегда было важным фактором. Молдаване лучше умеют сосуществовать вместе с другими нациями. По правде, говоря, Кишинев говорящий только на румынском, для меня был бы неинтересен. Это его отличительная особенность.
Исходя из этого у нас много отличий. Например, в Румынии практически нет пьяных на улицах. С румыном невозможно напиться, но и невозможно так же и поговорить по душам. Румыны более рациональны. Они даже говорят по-другому. С такой иронией в духе Караджале. Этот слегка презрительный стиль, и он не всегда мне нравятся.
Есть такой анекдот: если собираются три румына, то они обязательно начнут говорить о политике. Их не потянет как русских на разговор о смысле жизни. Румыны достаточно веселы и оптимистичны. И отлично реагируют на текущую ситуацию.
Вообще вопрос поиска схожести и различий наших народов очень труден. Иногда и просто опасен. Вспомните истерию начала девяностых. Чем это закончилось, помнят все – война и нерешенная территориальная проблема.

Из того, что Вы сказали, напрашивается следующий вопрос: в своей книге Вы были по-румынски выдержано-рациональны или по-русски бесшабашно искренни?
Я старался сочетать эти качества, поэтому книга получилась искренняя и выдержанная. Нужно быть просто самим собой. Это лучше чем стараться быть стопроцентным румыном или русским. Мы все очень разные. Но в то же время очень одинаковые. Мы скоро увидим, как живут на западе и убедимся, что различия между нашей жизнью не так велики. Мы пьем разное пиво и слушаем разные песни, но от этого суть нашей жизни не меняется.

Спасибо вам за интервью. Желаем удачи и новых литературных достижений.

^înapoi sus^

8. Vatra nr. 10 , noiembrie 2006

Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său
de Alex Cistelecan

Metoda americană de cercetare istorică înţeleaptă cere ca între eveniment şi interpretarea lui să se scurgă un interval de cel puţin o sută de ani, pentru a fi siguri că, odată cu dispariţia ultimilor supravieţuitori, din evenimentul cu pricina n-a mai rămas decât pura semnificaţie, în caz că aşa ceva există. Metoda franceză militantă cere, dimpotrivă, ca interpretarea, dacă se poate, să însoţească evenimentul la fel de fidel precum indicaţiile şi contraindicaţiile însoţesc o cutie de medicamente: explicaţia fiind că numirea face parte din eveniment, de nu cumva îl constituie ca atare. Între aceste extreme, vom alege o metodă călduţă de raportare la focul luptei. Nu doar în sensul unui compromis temporal între răbdarea seculară americană şi interpretarea franceză livrată direct de pe baricadă; ci şi în sensul unei combinări a celor două metode de abordare: ce-am putea spune, aşadar, despre cartea lui Vasile Ernu, acum că primul val al receptărilor a trecut? de la distanţa aproape transatlantică a celor câtorva luni, în ce măsură numele care i s-au dat acestui eveniment l-au ratat sau l-au constituit ca atare?

S-ar zice că interpreţii acestei cărţi s-au pus de acord să se certe, în aşa măsură intervenţiile fiecăruia cereau completarea adversarului. Topica polemicii a fost, în fond, trasată deja în volumul propriu-zis: tonul l-a dat Sorin Antohi, care, în postfaţa cărţii, deplângea oarecum nostalgia pe care autorul o degajă în această evocare a vremurilor oficial de tristă amintire. De-aici, direcţia pe care criticii trebuiau să o urmeze a fost clar indicată: nostalgia, asta-i problema. De partea cealaltă, termenul cheie pe care avea să se construiască apărarea lucrării, invocat şi de Vasile Ernu în intervenţiile sale publice, a fost rapid pus la bătaie: ironia. Ca atare, structura polemicii iniţiale a fost cea a unui concurs de debate în care fiecare tabără croşetează abil pe câte un singur termen: nostalgie vs. ironie. Animat, cum sunt, ca de obicei, de-un spirit absolut hegelian, simt din nou nevoia să intervin dialectic-împăciuitor, ca o mămică, în numele liniştii de după-amiază: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Sau, mai exact, izolat, nici unul nu are dreptate, dar împreună suntem de neînvins.
Aşadar. Că autorul însuşi se înşeală cu privire la ceea ce a scris, nu numai că nu e grav, ci poate fi chiar luat ca un posibil semn de creaţie autentică: la urma urmei, ce trist ar fi ca autorii să ştie într-adevăr ce scriu. Atitudinea ar deveni criteriul suprem de evaluare critică, iar literatura s-ar transforma într-un concurs al bunelor intenţii. De cealaltă parte, că Sorin Antohi este iritat de nostalgia inerentă textului e, din nou, ceva inevitabil, ceva care face parte din scenariul după care domnia sa îşi joacă, în mod regulat, rolul de anticomunist delegat. Cu toate astea, a rămâne la o lectură atât de unilaterală înseamnă a rata textul. Căci nostalgia – incontestabilă – a lui Vasile Ernu nu este chiar nostalgia vecinului de compartiment care îţi spune, în timp ce se descalţă, „ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!”. După cum nici ironia singură nu epuizează maniera de scriere folosită de autor: nu avem de-a face, totuşi, cu o carte în care realitatea comunistă ar furniza un simplu pretext sau un simplu obiect de studiu peste care să se reverse hazul abstract. Combinaţia de nostalgie şi ironie pe care mizează autorul nu numai că nu e întâmplătoare, ci, am putea spune, e chiar singura metodă prin care fiecare dintre cele două componente îşi poate păstra propria identitate. Tot aşa cum, în cazul evocărilor lagărelor de exterminare naziste, o punere în scenă comică provoacă o lectură tragică şi viceversa, la fel şi aici, aplicarea izolată a unui singur ingredient – numai nostalgie sau numai ironie – ar fi fost cea mai sigură cale de a produce reacţia contrară: nostalgia excesivă ar fi dat senzaţia de ridicol, iar băşcălia pură risca să descopere în noi o rezistenţă afectivă nebănuită. Prin urmare, în mod paradoxal, cele două componente îşi pot păstra identitatea clară şi distinctă numai în măsura în care sunt aruncate în indistincţie: locul ferit al nostalgiei, identitatea la sine a afectului poate fi salvată numai în nelocul ghilimelelor şi al distanţării ironice. Şi invers, cel care garantează că distanţarea ironică nu e vidă, că nu este un simplu gest teatral, este chiar miezul grav al nostalgiei. Dar e, oare, într-adevăr, ceva paradoxal aici? Sau, dimpotrivă, există o ironie subiacentă oricărei nostalgii, după cum există o doză de nostalgie în orice ironie? Greşim oare din punct de vedere conceptual atunci când propunem pentru cele două o definiţie comună: şi anume, cea de apropriere ca pierdut a unui obiect altfel inapropriabil? E oare un delict filosofic să cităm din Agamben fără să punem ghilimele şi să considerăm, astfel, nostalgia şi ironia drept două specii ale melancoliei? Sau am putea chiar, în liniile definiţiei de mai sus, să forţăm o punere a lor în oglindă, după cum urmează: nostalgia ca ironie a trecutului şi ironia ca nostalgie a subiectului? Cu siguranţă fraza care rezumă cel mai bine toate aceste aspecte, toată această articulare fină de nostalgie şi ironie, este faimoasa „à quoi bon avoir quité Coasta Boacii?”. Bun. Confuzia fiind deplină, reţinem ce putem şi trecem la punctul doi.
O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.

^înapoi sus^

9. Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006

Natural born commies
de Iulian Baicus

 Polemica în jurul cărţii congenerului meu, Vasile Ernu, cu care am schimbat şi câteva cuvinte la un târg de carte, cred că la Bookarest prin 2004 sau 2005 a căpatat accente patetice şi pe alocuri ridicole. Dosarul din blogul personal şi un număr întreg al revistei Tiuk!, cel mai recent este închinat acestei teme, de altfel mi-este teamă că între cele două serii apar unele suprapuneri. Cu toate acestea la lectura cărţii nu mi-au atras atenţia elemente prin care Ernu să ţină un discurs de tip El Che Guevara, un discurs revoluţionar, în care să ceară alipirea României la C.S.I., nu am căzut pe spate la postafaţa lui Sorin Antohi, da, chiar proful fără diplomă de doctor, am văzut că autorul a declarat că nu avea habar de colaborarea acestuia cu Securitate, aşa, într-un soi de disclaimer, eu am apreciat umorul capitolelor despre sexul sovietic şi nu prea înţeleg reacţiile exagerate şi violente ale unor publicişti recunoscuţi pentru măgăriile lor, scrise sau orale. Dacă Ernu s-a născut în URSS ăsta nu e un motiv ca unii colegi de generaţie, născuţi în R.S.R. sau în cazul celor mai tineri, dacă elevii de liceu mai pun mâna pe vreo carte, născuţi în România, să fie ameninţaţi că otrava comunismului triumfător, cucuta stalinismului şi parfumul Gulagului le vor fi turnate în suflete şi vor rezulta mutanţi respingători, rupţi din romanul lui Zamiatin, Noi. Niciodată nu mi-am imaginat că iepurele din desenul animat sovietic No zaieţ, pagadii poate fi aşa de nociv tineretului nostru cu naturel extrem de simţitor. Cred că Ernu inventează un hibrid, a fost pe aproape să-l descopere în textul său Florin Dumitrescu, un consumism de stat centralizat, cu simboluri şi mituri ale foamei. Ernu face o radiografie a cozii la Moscova, la noi a existat un studiu scris în anii 80 de un celebru sociolog român, Mărgineanu, consacrat acestui fenomen social. Nici pomeneală, după ce închizi coperţile cărţii, să te apuce vreo furie sfântă şi să-i ceri autorului să zboare cu vreun avion Tupolev al companiei Aeroflot în Moscova copilăriei sale. Dacă îi concedem lui Ion Creangă dreptul de a scrie Amintiri din copilărie de ce Ernu nu ar avea dreptul să-şi nareze nostalgia( şi nu Ostalgia, cum o numeşte ironic şi detaşant Antohi) şi să-şi pedepsească proprii demoni, să-l exorcizeze pe Homo sovieticus din el. Acum cred că am răspuns invitaţiei de a scrie despre Născut în URSS,  mai ales că am declinat invitaţia de a scrie un articol mai amplu pentru webzinul Tiuk! pentru că mi s-a părut că tema nu mi se potriveşte. Pentru că în fond eu nu cunosc U.R.S.S. decât indirect, din cărţi, filme, sau desenul animat mai sus numit. În fond, cred că regula de bază a oricărui regim democratic este recunoaşterea alterităţii sau a dieferenţei. Dacă Ernu ar fi crucişător, pinguin sau pianina mecanică, tot ar trebui să-i dăm libertatea să-şi exprime ideile şi să le ascultăm. Constatat că, măcar prin numărul poziţiilor pro sau contra exprimate, cartea lui reprezintă, aşa, un soi de hârtie de turnesol care a scos la suprafaţă multe din insulele Hebride (vezi fragmentul din Cum am devenit huligan) ale intelectualităţii româneşti din ziua de azi. Aş scrie mai mult dar mi-e teamă că tot ce am scris până acum se va şterge, am mai păţit asta de zeci de ori, pentru că pe ecran apare un mesaj despre un virus, un worm pe care nici Bitdefender varianta trial nu-l poate şterge. Şi când am un virus, parcă nu-mi sunt toţi boii acasă. Eu aştept cu încredere volumul promis în care Ernu va descrie perioada petrecută în România de la podurile de flori din 1990 până în prezentul victorios. Sper că va fi o lectură la fel de interesantă!

PS. Cred că pe blogul ăsta a apărut primul semnal al cărţii, din epoca în care aceasta nu fusese nici măcar lansată la apă şi sunt mândru că am avut mâna bună. Şi ideea cu nostalgia tinerilor români faţă de comunism, în forma lui degradată, a pornit tot de aici. Şi colac peste pupăză între timp au fost lansate şi vreo trei filme artistice de lung metraj, care mie mi s-au părut cam un soi de Liceenii întors pe dos, dar am vizionat doar trailere pentru că filmul românesc nu-mi mai spune de multă vreme nimic.

^înapoi sus^

10. România Literară , nr. 48 / 2006

^înapoi sus^

11. TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

Victorie: Ostap Bender a pătruns în România
de Florin Dumitrescu

Noi ne distrăm mai bine, bă....

 Se intimpla in 2004. Eram la Teatrul Act, strecurat cu greu intr-o multime de oameni, majoritatea studenti la teatru si film. Fusesem invitat la o lansare cu dezbatere a cartii O lume disparuta, a lui P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici si I. Stanomir - cea dintii si cea mai celebra din seria Ostalgiilor romanesti care fac tendinta in ziua de azi. Autorii imi sint amici. Cu unul dintre ei inchipuisem cu ani in urma un proiect de cercetare a subversiunilor din cultura comunista. Am abandonat proiectul, delasator, romaneste, blamind imprejurarile mereu potrivnice. Vina era a mea, dar... iata: venise vremea sa ma despovarez. Eram acolo sa ma bucur de reusita celor patru exponenti ai mei, a caror intreprindere – presimteam – avea sa-mi satisfaca frustrarile, sa-mi aline pierderile, sa-mi exprime multe idei gindite si negindite. Mie si unei intregi generatii...
Aceea nu era o lansare obisnuita. Pretextul desfasurarii intr-o sala de teatru era – foarte simplificat spus - o posibila dramatizare a cartii. Si iata ca... ta-dam!... primii pasi in directia unui posibil spectacol erau facuti, chiar acolo, in fata noastra.
Un grup de tineri actori ne citea pasaje din carte, pe fundalul unor diapozitive proiectate pe intuneric. In timp ce glasurile din bezna povesteau crimpeie de amintiri din copilaria frusta si adolescenta oropsita a coautorilor; proiectiile in alb-negru derulau fetele senine si siluetele avintate ale unor tineri hlizindu-se, prin aerul unui alt timp, in scenografii inconfundabile, puternic evocatoare: la Costinesti (statiunea tineretului, Radiovacanta, Obeliscul si Epava, Tatulici si Almasanca); la munci agricole (bataia cu cartofi, tavaleala prin gogosari, inghesuielile sinonime cu imbratisarile din autobuze si camioane); baieti mindri de evazatii à la Travolta sau de pletele à la Bitman; fete in uniforma de armata (celebrii „pinguini”) sau in combinezoane disco; ba cu ciuful explodat ca punkistii, ba cu late de folkiste; mustati virile de politehnisti; ochelari-palesti de ASE-iste; salopete, sarafane, sulimanuri din alte vremuri... Toti rideau fara griji si scrutau orizontul fara nici o apasare. Tineretea lor izbucnea sfidatoare si triumfatoare, „peste mode si timp – Olimp”... Fericirea lor inconstienta, purtata parca pe valul unei intelepciuni mai vechi decit veacurile, de o plutire nevazuta insa foarte prezenta, parea sa ne strige, de dincolo de ecranul timpului, cu o superba insolenta: „Bai, fraierilor, noi ne distram mai bine, baaa!...”
Erau fotografii de familie, scotocite prin casa si facute diapozitive de catre oameni de teatru. Repartizarea sarcinilor se vadea eficienta: unii pregatisera recitarea, ceilalti montajul vizual.
Un spectacol mai paradoxal dramatic nu le-ar fi reusit, nici daca l-ar fi planuit. Un oximoron subtil dar cutremurator, ca veselia lui Rigoletto, atunci cind cara inconstient cadavrul ambalat al fiica-si; ca Valkiriile lui Wagner care acompaniaza bombardementul esuat din Apocalipse Now. Tot asa, intre experientele amarui din carte si dezinvoltura maxima a foto-personajelor puse sa le ilustreze se vadea o ditai prapastia.
Textul citit parea sa arate cum se facea „rezistenta prin cultura” chiar si-n pantaloni scurti. Pozele aratau, dimpotriva, cum poti fi tinar si fericit, indiferent de regim.
Textul arata cit de fragila, cit de pretioasa era normalitatea sub dictatura. Imaginile aratau, dimpotriva, ca normalitatea sub dictatura izbucnea la tot pasul, ca ridea de-a dreptul la soare!
Cartea elogia in subtext eroica supravietuire a spiritului omenesc, in negura parantezei comuniste. Fotografiile, in schimb, debordau de traire umana, de hormoni, de dorinte si aspiratii care par sa nu tina seama de orinduirile vremelnice.
Dupa frugalul spectacol, din nou la lumina, a venit rindul dezbaterilor. Unul-doi participanti au interpretat textul citit ca un duios Amarcord romanesc. Se stie: in fimul lui Fellini, abuzurile fascistilor ramin in memoria micutului Federico la fel de caricaturale precum metehnele profesorilor sau atavismele rubedeniilor. Tot asa, si comunismul a avut exagerarile sale, pe care copilul din familia romaneasca tipica le-a perceput cel mult ca pe niste curiozitati. Copilaria e o epoca a fericirii, indiferent ce epoca o inglobeaza. - Dar nici tineretea nu parea sa fie o virsta a suferintei... – indrazni o ochelarista sfioasa, pesemne studenta la teatrologie... Daca privim de pilda chipurile acelea din fotografii... – Da, da, oamenii aceia... - relua un baiat ceva mai hotarit, pesemne student la regie – oamenii simpli, tineri sau maturi, cei care nu faceau disidenta-n Comitetul Central, care nu trimiteau scrisori la Radio Europa Libera; oamenii multi si tacuti chiar se bucurau de viata... - Poate chiar mai mult decit noi acum, - parea sa subinteleaga, dar acele cuvinte au ramas nerostite. Enuntarea unei atari ipoteze ar fi sunat ca un fluierat in biserica...
In sala s-a lasat o liniste incarcata de tensiune, care contrasta cu fervoarea minutelor anterioare. Si atunci, acolo, unul dintre cei patru autori a dat raspunsul acela taios, radical, hotaritor:
- Aceia care au putut trai fericiti sub comunism au fost niste imbecili. Indivizii din fotografiile astea nu se pot numi oameni. Sint homuncului, sint suboameni, sint asa-zisii „oamenii noi” ai lui Ceausescu: redusi, limitati, lobotomizati. Nici o constiinta treaza nu poate simti cu adevarat fericirea sub dictatura.
Tacerea s-a lasat si mai grea. Stinghereala cuprinsese auditoriul. Antevorbitorii „eretici” isi plecasera privirile. Tinerii artisti care se straduisera sa pregateasca montajul fotografic, expunind public intimitati de prin albumele de familie – aveau motive sa se simta jigniti. Dar, rational cel putin, nu puteau sa nu fie de acord cu distinsul oaspete, Scriitorul...
Luarile la cuvint s-au redresat, incetul cu incetul. De data asta nu mai pridideau sa dea dreptate intransigentei acelui coautor; poate neimpartasita de ceilalti trei; dar nici negata de vreunul din ei...
Am plecat ingindurat de la discutie. Am citit O lume disparuta pe nerasuflate, am apreciat in ea pagini memorabile, de cea mai buna proza si cea mai rafinata analiza; am gasit in ea multe raspunsuri la intrebarile mele. Multe altele au ramas insa nerezolvate. Daca n-ar fi fost lansarea aceea cu cintec, poate c-as fi depus cartea-n biblioteca satisfacut, odata cu citirea ultimul alineat (un verdict al lui H.R. Patapievici despre „oamenii-mutanti” generati de comunism). Dar fotografiile acelea din bezna au functionat ca probe fruste contra unor marturisiri - poate prea literaturizate, si astfel susceptibile de deformare, de exagerare, de sarjare tezista a realitatii. Pentru mine si, pesemne, pentru altii care fusesera in sala, indoiala persista. Si nu neaparat daca am fost sau nu imbecili noi, cei care am trait si clipe fericite sub un regim decretat nefericit. Nu daca am fi de fapt tarati, contaminati, damnati de morbul acela al totalitarismului, care te rinocerizeaza pe nesimtite, inducindu-ti reflexe monstruoase si iremediabile.
OK, da. Sintem imbecili. Sintem mutanti. We are the robots. Sint gata s-o admit. Dar sintem oare, sub regimul actual, mai fericiti? Sau – ma rog - mai indreptatiti sa cautam fericirea? Si, vorba aceea, ce-i aia fericire? Comunismul a fost un iad, nimeni nu se indoieste. Dar traim oare azi intr-un rai, sau macar intr-un purgatoriu, din care sa scrutam cu deplina acuratete nevolnicele abisuri de mai ieri? OK, Paul, Johnny, Angelo si Ionut. Educatia si mostenirea culturala v-au permis sa refaceti natural legatura, peste generatii, cu gloriosii ani ’30-’40. Iar contactele cu exteriorul v-au permis sa pastrati legatura cu lumea larga, normala si democrata. Pif-urile si literatura interbelica v-au izbavit. (Asa cum, in policier-urile lui Zinca si Ojog, baietii rai erau – trebuiau sa fie - exclusiv spioni straini si fosti legionari, in orice caz reprezentanti ai exteriorului capitalist si ai trecutului burghezo-mosieresc; asa si in desertul comunist salvarea v-ar fi venit tot „din afara” si din trecut.)
Acum. Daca unii dintre noi au reusit sa traverseze desertul comunismului, adapati la cultura de dincolo de paranteze, ce facem cu ceilalti? Cei care n-au fentat regimul, ci l-au trait - vorba aceea – plenar? Cei care au crezut cu sinceritate in comunism (idealistii); si deopotriva cei care, mimind convingerea, si-au facut calcule de pricopsire (oportunistii)?
Aveam nevoie de ceva in plus; voiam o observatie a feliilor de viata comunista care sa nu altereze probele in timpul studiului; si care sa nu introduca paralaxa unei priviri superioare...

Vasile Ernu si „Eu, Vasile Ernu”, adevaratul fiu al lui Ostap Bender
Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic - intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) - teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acest homucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)...
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
... Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) - alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale...
Intrepatrunderea aceasta complementara, de tip yin-yang, pare sa dea armonie si sa mentina in miscare intregul sistem. Pina si dualitatea lagar comunist - lagar capitalist („Noi si Ei”) se ipostaziaza in mod complementar, cvasi-simetric. Propaganda „lor” ar fi echivalenta cu „a noastra”, doar ca de sens opus. „Ei” ar avea nevoie de „Noi”; asa cum si „Noi” avem nevoie de „Ei”: pentru autodefinire prin raportarea la Celalalt, pentru autojustificare. Daca „Ei” au invins, au invins prin forfet, sau mai degraba prin autogolul dat de „Noi”.
Dar iata, noua propaganda a blocului occidental, difuzata prin cultura corporatista a multinationalelor, prin marketingul si comunicarea comerciala cu caracter global, nu este cumva o continuare de polaritate inversa, poate chiar mai ipocrita, a propagandei sovietice? Rasfringerea in oglinda e valabila si la cel mai cuprinzator nivel: „represiunea politica” a sistemului comunist e inlocuita de „represiunea politica” a capitalismului.
Cine cauta o eticheta facila pentru carte, poate sa-i trinteasca stampila de Ostalgie; poate sa il suspecteze pe Ernu de paseism prosovietic, de reactionarism, de neobolsevism. E forta cartilor bune de a genera legende paralele, de a-i pacali pe pretinsii atoatestiutori.
Pentru cititorul atent, textul abunda insa de tuse ironice, de indicii ale surisului amarui, ale jocului secund pe care il practica Vasile Ernu.
Sint paginile savuroase despre alcoolul ca aliment si/sau combustibil al spiritului revolutionar (nu intimplator - observatia mea, F.D. - spirit e etimologic legat de spirt); alcoolismul ca entuziasm; comuniunea alcoolicilor ca nucleu al comunismului.
E apoi pasajul despre sublim ineficienta lucrare de inghetare artificiala a Nevei in vecinatatea metroului din Leningrad, „instalatie” care irosea resurse cvasi-infinite pentru un scop depasind caracterul ideologic si frizind esteticul pur („arta totala”)...
Capitolele dedicate obiectelor de uz zilnic si stiintei sovietice trimit acelasi tip de sageata, dar indreptata mai degraba spre intelectualii occidentali de stinga (si riscind sa fie greu perceputa ca atare de carturarii romani, preponderent de dreapta). Idealurile revolutionare ale parintilor comunismului par sa tradeze viziuni estetice, armonice, geometrizante, artistic idealizante, asupra unei lumi pe care au harazit-o celor multi si neintrebati. Daca acestia sint tratati drept furnici de catre utopistii esteti din prerzidiu; victoria este in ultima instanta tot a celor multi, a homucusilor care adapteaza tot, refolosesc tot, rod tot precum... da, precum furnicile; si, cu timpul, se transforma fatalmente din fauritori in consumatori...
Reprosul adus maselor ca nu s-au dovedit la inaltimea standardelor impuse proletariatului, in calitate de clasa conducatoare a societatii, de catre o elita „luminata”, sint de o ironie crunta, de un umor atit de puternic, incit depaseste puterea de a ride (sau de a plinge) a celui ce scrie rindurile de fata... Totul e in Bulgakov, se grabeste sa aminteasca autorul. Sarik, omul cu Inima de ciine rezultat dintr-o utopica experienta de transformare a naturii, isi inaugureaza graiul articulat cu o ditai injuratura adresata, in chip ingrat, inventatorului sau. „Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor sint poate cele mai autentice acte umane”, gloseaza Vasile Ernu cu vocea grava; pe care greu i-o discerni de vocea de homucus filozofard, atunci cind adauga apoi, derutant profetic (sau poate avertizator?), ca, la rindul lor, „puterea, sistemul au proceduri reversibile de transformare”...
O alta pilda din subversiva literatura sovietica: Ostap Bender, marginalul cu sclipiri de geniu inchipuit de Ilf si Petrov, ne apare acum ca o intruchipare vietii ireprimabile, mereu triumfatoare. „Eroul meu preferat” – se destainuie Ernu. Un model literar? O calauza in viata? Se poate admite, cit timp si Ernu s-a dovedit „un maestru al combinatiilor” teoretic-literare, capabil sa ne deruteze si sa ne puna pe ginduri. (Sa speram totusi ca nu pina la capat, daca ne amintim ca Bender in Vitelul de aur rateaza cucerirea Vestului, oprit de brutalii vamesi romani.)
URSS nu mai exista azi ca atare. A ramas doar o amintire chinuitoare. O lume care nu mai este, dar refuza sa dispara. Poate ca Ceausescu a ras de pe fata pamintului mai multe cladiri, mai multe cartiere, mai multe sate. Poate ca plagile noastre, ale cisprutenilor, sint mai concrete, mai tangibile. Poate ca amintirile noastre au fost mai zadarnicite de cursul istoriei decit ale confratilor nostri de lagar. Subsemnatul resimte o jale irecociliabila, la gindul ca intregul cartier al copilariei, dintre Dudesti si Vacaresti e de ani de zile ireversibil pierdut. E oare posibil ca, dimpotriva si in mod paradoxal, anularea unei conventii institutionale (URSS ca stat si ca stare) sa fie cel putin la fel de dureroasa decit o serie de mega-demolari fizice, materiale, excesiv de concrete? Nascut in URSS argumenteaza ca da.
Faptul ca aceasta himera (utopie/fantasma estetica/misiune imposibila) numita comunism a sedus (amagit) atitea minti luminate ale ultimelor secole vorbeste mult despre capacitatea ei de regenerare. Dar forta sa de seductie se manifesta - iata - la nivel concret, prin realizarile sale, prin punerile sale in opera, prin realitatile (de multe ori gigantesti) pe care le-a generat. Omul simplu poate ca pe acestea le percepe ca pierderi (prin degradare, prin retrocedare, prin redestinare etc.). Iar tinarul sovietic, vlastar final al atitor generatii de homucusi, inmagazinator atavic al tuturor experientelor pe fiinte umane ale regimului si supravietuitor al ultimelor decenii ale Imperiului, inregistreaza totul cu finete si resimte totul cu hiper-sensibilitate.
Un omagiu unei patrii himerice – asta e, in ultima instanta, Nascut in URSS. Un parastas pentru un pater patronus; pentru o mama degenerata. O evocare a unui camin insuportabil, dar de care te-ai atasat prin firea lucrurilor. A reprima aceasta pornire in numele altor comandamente, venite din sens opus, ar echivala cu un pacat impotriva naturii, ca acela al elitelor de mai ieri, orbite de fantasma „artei totale”.

^înapoi sus^

12. TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

Anticomunism pentru eternitate
de Ciprian Şiulea

 Discursul anticomunist romanesc de dupa 1989 s-a definit obsesiv ca spunere a adevarului despre comunism. Din pacate, insa, el pleca prea putin dintr-un interes real pentru ce a fost de fapt comunismul romanesc (nu comunismul in general) si prea mult din frustrari personale si din interesele private de promovare ale noilor staruri politice si intelectuale. In realitate, discursul despre comunism al anticomunismului romanesc e cea mai mare minciuna din spatiul public romanesc, dupa minciuna propagandei comuniste, si in articolul de mai jos incerc sa arat cum. Una dintre ideile esentiale ale discursului anticomunist standard din Romania e ca regimul comunist e ceva abstract, care pluteste deasupra noastra, un Rau Absolut de natura metafizica. Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS”, are meritul de a arata cit de absurda e aceasta idee si de a pune in discutie aceasta latura esentiala a comunismului: comunismul a fost, dincolo de ideologie si cit se poate de concret, societatea in care am trait, pe care trebuie neaparat sa incercam sa o intelegem. Macar acum.
***
De citeva luni, anticomunismul traieste o a doua tinerete in Romania, una nu doar patetica si trista, ca orice simulare tardiva a tineretii, ci si surprinzatoare. La prima vedere, s-ar fi parut ca depasisem situatia anilor '90, cind acest discurs ideologic isi depasise mult miza lui strict anticomunista si ajunsese sa suplineasca lipsa unei vizi-uni realiste asupra Romaniei si a unui proiect politic pragmatic. Dar anticomunismul renascut nu e doar surprinzator, ci devine aproape bizar daca luam in calcul unanimitatea pe care a reusit s-o creeze cu ocazia scandalului CNSAS, a legii lustratiei sau a condamnarii comunismului.

Atmosfera creata in jurul comunismului si anticomunismului e de situatie de criza, in care nu e timp si nu e cazul de discutii. Comunismul e Raul absolut, anticomunismul e Binele maxim al societatii: acestea sint, in Romania, axiome pe care nu prea e bine sa le pui in discutie, nici macar din perspectiva altui tip de anticomunism decit cel 'oficial'. Din nou, destul de trist.
Ipostazierea comunismului ca Rau absolut e o atitudine de lumea a treia, de cultura tribala care crede in vampiri; nu are nimic de a face cu cultura occidentala in care se dezbate si se fac distinctii. Aceasta atitudine vine pe confuzia totala de planuri (cultural, politic, etic) specifica fie culturilor primitive, fie regimurilor totalitare. in masura in care opereaza cu idei si imperative absolute nu doar in plan etic, acolo unde asta ar fi normal, ci si in plan politic, anticomunismul recent ' ca discurs ideologic cu miza politica evidenta ' ramine in continuare doar un comunism intors pe dos, cu o valenta implicit totalitara. Viziunea lui de tip metafizic asupra comunismului ca Rau absolut, pentru a carui combatere se justifica sacrificarea intereselor imediate, nu are cum sa intre in cadrele democratiei, deoarece nu recunoaste prima ei regula, anume reprezentarea intereselor reale din societate si negocierea lor inspre un compromis acceptabil, pe baza caruia sa functioneze societatea.

- Solutia romaneasca
Comunismul are mai multe planuri, ideologic, politic, social, economic etc., iar intre aceste planuri sint distinctii vitale care ar trebui facute. Din punct de vedere politic, regimul comunist era unul cu care, oricit de rau era, trebuia negociata pragmatic depasirea lui, asa cum s-a intimplat in Europa Centrala. Din punct de vedere social, economic si cultural, Romania comunista e vazuta prin prisma unui mit, cel al opozitiei totale cu perioada feerica a Romaniei interbelice, fara sa se vada ca, impotriva propagandei comuniste si anticomuniste deopotriva, intre perioada interbelica, perioada comunista si cea postcomunista exista continuitati esentiale de a caror sesizare depinde neaparat depasirea comunismului.

Din punct de vedere ideologic, discutia e de interes limitat (in afara discutiilor specializate din politologie, desigur) atita timp cit nu surprinde exact acest amestec de planuri si caracterul superficial al ideologiei de discurs de legitimare care, pentru a-si realiza aceasta functie, ignora de multe ori datele realitatii.
Anticomunismul standard din Romania confunda toate planurile intr-unul singur, cel al ideologiei si al consecintelor ei criminale. Or ideologia comunista este, desigur, criminala, ca orice ideologie utopica si re-volutionara, insa ea nu are cum sa rezume intreg comunismul, pentru ca regimul comunist insusi era un amestec de planuri si de realitati istorice in care ideologia abstracta a jucat un rol limitat. A analiza acest amestec este vital pentru intelegerea trecutului si depasirea lui; din pacate, anticomunismul pur ideologic al tranzitiei romanesti nu a facut-o niciodata.
Toti cei care au avut de suferit de pe urma comunismului, intr-o forma sau alta, sint indreptatiti sa ceara condamnarea lui, a crimelor lui si a autorilor acestor crime. Pina in acest punct, discursul anticomunist e perfect legitim si necesar. El devine insa ilegitim in momentul in care presupune implicit ca aceasta este si aspiratia intregii societati si, mai mult, ca el tine loc de proiect politic care poate sa scoata Romania din marasmul ei. Anticomunistii ignora faptul ca, pe linga comunisti si pe linga cei care au avut de suferit din cauza comunistilor, mai exista o imensa categorie, a celor carora toate acestea le sint indiferente.

Din acest punct de vedere, ignorarea acestui numar imens de oameni si a aspiratiilor lor mi se pare imorala, ca si maniera atit de deprimant romaneasca de a vorbi in numele lor fara sa te intrebi macar cum si daca trebuie sa faci asta.
Toti cei care s-au opus comunismului merita elogiati, iar toti cei care l-au sustinut, in orice forma sau grad, merita condamnati. Ce rol are, insa, in marele proiect anticomunist, imensa majoritate a celor care s-au plasat intre acesti poli? Nu cumva ramin ei la fel de ignorati si, corelativ, la fel de pasivi ca si in timpul comunismului? Se pare ca hardlinerilor anticomunisti din Romania 20 de ani nu le-au fost suficienti sa inteleaga faptul, destul de simplu totusi, ca depasirea comunismului si reconstruirea unei societati umane, acolo unde au reusit, s-au putut face numai prin 'puterea celor fara de putere'.

- Intrebarile permanent ignorate
Rezolvarea problemelor cu trecutul este foarte importanta dupa epoci catastrofice precum comunismul sau nazismul. Ce ne facem, insa, daca, spre deosebire de germani dupa cel de-al doilea razboi mondial, cei mai multi romani nu doresc sa condamne comunismul in mod real, respectiv ca urmare a asumarii unei vinovatii (sau macar a asumarii trecutului)? Pretindem ca, de fapt, ei vor asta in timp ce ne rugam la nesfirsit de altcineva (elita politica, Uniunea Europeana etc.) sa ofere sprijinul pe care vointa populara nu-l ofera, pentru a obtine o condamnare a comunismului care, tocmai din cauza acestei lipse de sprijin popular, nu poate sa ramina decit superficiala?

Continuam la nesfirsit pe linia anticomunismului de tip 'rezistenta din munti'? Baleiem la nesfirsit intre teoria conspiratiei (cineva ne tine in neocomunism, desi noi nu vrem asta) si paternalism extrem (romanii sint prosti, trebuie sa le spunem noi ce sa creada)? Nu ar fi mai justificat si mai util sa 'combatem comunismul' prin combaterea cauzelor care au produs lipsa unei reactii anticomuniste semnificative? Cu atit mai mult cu cit sint exact aceleasi cauze care explica si forma brutala a comunismului romanesc si traseul complet diferit al Romaniei fata de societatile central-europene.
Aceste cauze pot fi reduse la subdezvoltarea cronica a Romaniei si consecintele ei majore: lipsa de participare politica si lipsa de autonomie sociala. Din acest punct de vedere, tema principala a discursului public in Romania ar trebui sa fie (inclusiv in sensul combaterii mai profunde a comunismului si al depasirii mostenirii lui) nu anticomunismul cu orice pret si cu rezultate ambigue, ci, pur si simplu, iesirea din subdezvoltare si crearea unei societati functionale si umane.

Poate cel mai important adevar despre comunism care merita spus astazi e acest adevar simplu: Romania a fost si este o tara subdezvoltata care nu a reusit sa faca nici comunism, nici anticomunism, in timp ce tarile central-europene le-au facut pe amindoua. Au incercat o vreme proiectul comunist, apoi l-au demontat. in ambele etape atitudinea dominanta a fost cea a implicarii si pragmatismului. in Romania, in schimb, toate proiectele majore (comunism, anticomunism, modernizare, integrare europeana) au fost si sint, in mare parte, performate ideologic si demagogic, schimbarile reale raminind sa se produca mai mult la intimplare.
Anticomunistii hardlineri ar fi trebuit sa raspunda, dupa 1990, la aceste intrebari elementare: cine sintem 'noi' si cine sint 'ei'? Ce semnificatie are faptul ca 'noi' sintem atit de putini, iar dintre acesti putini multi sint facuti la fara frecventa? Ce a fost comunismul romanesc, de fapt, dincolo de umbrela universala dar prea putin relevanta a ideologiei comuniste? Iar daca 'noi' nu am reusit, timp de 16 ani, sa facem nimic impotriva 'lor', nu ar trebui sa cautam explicatii mai adecvate pentru ceea ce s-a intimplat si se intimpla in Romania? Oare discrepanta dintre discursul nostru anticomunist si realitate nu indica o forma acuta de autism?

- Violenta si autism
Desigur, argumentele de mai sus pot functiona si invers. Adica, daca Romania era atit de subdezvoltata, atunci nici regimul comunist nu putea fi decit unul barbar, lipsit si de lideri politici reformisti si de disidenta larg sprijinita, in care violenta si apatia inlocuiesc participarea, dialogul si negocierea care au existat in comunismele mai soft din Europa Centrala. E clar ca salbaticia extrema a comunismului romanesc a impins si anticomunismul intr-o zona asociala, a autismului si violentei, asa cum au fost fenomenele tipic romanesti ale rezistentei in munti sau Revolutiei. Mai poate fi contestata atunci 'necesitatea istorica' a discursului anticomunist actual?

Cred ca da, pentru ca, daca in timpul comunismului alt tip de discurs si atitudine nu erau posibile, acum situatia e diferita. Primii pasi minimali spre normalizarea societatii au fost facuti, iar Romania se gaseste intr-un context international mai favorabil ca oricind. Spre deosebire de cei care s-au opus direct comunismului si care nu au putut actiona decit asa cum au facut-o, cei care vor acum sa promoveze valorile europene, democratia, modernitatea etc. in Romania au libertatea de a alege. Ei pot alege alta cale decit cea, traditionala, a unei minoritati restrinse care dicteaza autoritar ce e Bine, ce e Rau si ce trebuie facut fara sa tina cont de realitate. Au, acum, posibilitatea sa iasa din paradigma Romaniei primitive, a situatiei de criza permanente care, pe fondul subdezvoltarii (instabilitate, lipsa de norme si de participare politica etc.), este gestionata arbitrar de elite paternaliste.
Toate tarile subdezvoltate au o sensibilitate speciala la ideologie, demagogie si uto-pism. in Romania, demagogia merge in oglinda intre mase si elite, care se mint reciproc, iar cind jocul cu oglinzile se strica, oamenii se mai si mira in fata dezastrului. Numai niste elite iresponsabile au putut ignora lipsa unei optiuni anticomuniste semnificative in Romania, mergind cu (auto)iluzionismul pina la cel mai grotesc rezultat imaginabil: depasirea planului la anticomunism si la moralitate.

^înapoi sus^

13. Revista Tomis, decembrie 2006

Text în group
Ancheta T / Doina JELA

Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev - Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).

^înapoi sus^

14. CULTURA, nr. 49, 23-11-2006

Arta Perjovschi: o arta politica
Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini

A.Z.: Apropo de raporturile comunism-capitalism: Vasile Ernu a scris cartea „Nascut in URSS“ , in care afirma, printre altele, ca trecerea de la comunism la capitalism inseamna, de fapt, trecerea de la un sistem de rigori la altul… schimbarea unui set de norme cu un alt set de norme. Esti de acord cu felul acesta de a privi lucrurile?

D.P.: (Razand) Eu si cu Vasile ne cunoastem de ceva timp, din perioada in care el era membru al grupului Phylosophy and Stuff, iar apoi de pe vremea cand lucra la revista „Idea“ din Cluj. Eu unul, nu sunt intru totul de acord cu el, desi cred ca are pe alocuri dreptate: opinia generala eticheteaza tot ce vine mai de la est de Romania ca fiind ceva complet nasol si iata ca Vasile Ernu vine de mai de la est de Romania si pentru el nu era asa nasol. Afirmatia lui creeaza disconfort la noi, unde suntem cu totii anticomunisti si am judecat, nu-i asa, executat si ingropat dictatura cu tot cu pretioasele-i conturi in valuta. Inamicul istoric Imperiul Sovietic nu poate fi ceva care sa produca emotie pozitiva si/sau nostalgie calitativa. Nu dau neaparat dreptate parerilor emise in cartea lui Ernu si consider o miscare de strategie felul/tonul amuzant in care e scrisa: si eu as putea sa adun o gramada de situatii sau fapte pline de umor despre copilaria mea la Sibiu, insa nu stiu in ce masura acestea ar reprezenta o imagine reala a ceea ce a insemnat comunismul in toata splendoarea lui criminala. Ar fi mai degraba o selectie autobiografica, exact ca un ceai indulcit in functie de cantitatea zaharului aruncat in el... O singura experienta nu inseamna toate experientele: chiar aceia care si-au (de)scris experienta din lagare si inchisori politice si-au rememorat si putinele clipe de fericire traite acolo: dar asta nu inseamna ca puscaria politica a fost toata numai fericire... Umorul vietii cotidiene nu eludeaza uratenia si mizeria intregului sistem care a fost masinaria comunista.

In fine, cred ca fiecare ar trebui sa-si arhiveze propria experienta in termenii pe care-i considera optimi/potriviti: cartea „Nascut in URSS“ prezinta metodologia si terminologia potrivite lui Vasile Ernu, pe care eu le respect, fara sa fiu total de acord cu el.

^înapoi sus^

15. Dilemateca, noiembrie 2006

C.V. - U.R.S.S.
Paul CERNAT

Vasile ERNU, Născut în U.R.S.S., postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, 2006, 268 p.
 
Atunci cînd şi-a scris puzzle-ul autobiografic Născut în U.R.S.S. (titlu bilingv, replică la celebra piesă rock a lui Bruce Springsteen, „the boss”, Born in the U.S.A....) Vasile Ernu se va fi aşteptat, probabil, la reacţii ulcerate. Ideea de a-i solicita o postfaţă unui intelectual precum Sorin Antohi a fost, presupun, şi un gest menit să preîntîmpine eventualele atacuri dure din partea intelectualităţii noastre anticomuniste şi să facă pilula blasfemică mai uşor de asimilat. Ar fi fost însă la fel de interesant dacă autorul şi-ar fi publicat volumul după dezvăluirea trecutului de informator al postfaţatorului (dezvăluire coroborată cu scandalul academic privind lipsa doctoratului acestuia...)
Indubitabil necesară, cartea îşi ocupă dezinvolt şi expresiv propria nişă. Deşi înrudită prin alianţă cu istoriile personale din O lume dispărută şi Cartea roz a comunismului sau cu caleidoscopul antropologic din Anii ’80 şi bucureştenii, ea se diferenţiază de ele în punctele esenţiale (nu discut aici fenomenele similare din alte ţări ex-comuniste). Terapiei de grup îi răspunde un volum cu autor unic. O „egografie” asumat nostalgică, „ostalgică” după trecuta glorie a Imperiului părinte. O carte autoironică a unui fost homo sovieticus aflat în căutarea mitului pierdut. Nu cu o „despărţire de trecut rîzînd” avem de-a face aici. Cu ironia, dar şi cu empatia de rigoare, trecutul comunist este integrat, justificat şi explicat dinspre versantul său „pozitiv”, „eroic”, eventual „seducător”, ca mit personal. Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahartul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de-a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”, avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil al U.R.S.S. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american” al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului: trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile de a-ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc... Oricum: perspectiva nu este aceea a unui copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. Fost membru al grupului filozofic „underground” din jurul revistei clujene Philosophy & Stuff, intelectual critic de stînga pe format occidental (dar cu background estic), om de editură la Idea transferat mai nou la Polirom, Vasile Ernu este, sau cel puţin pare un om care s-a despărţit de trecut pentru că... l-a integrat firesc şi îl poate privi acum în faţă fără patimă nevrotică, fără ipocrizie schizoidă. Citiţi excelentele secevenţe Sex în U.R.S.S. Ostap Bender, eroul meu preferat, Stirlitz, un fel de James Bond sovietic, Reclamă vs. propagandă în U.R.S.S., Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic şi... restul şi vă veţi convinge.
Nu-i mai puţin adevărat însă că „reconstituirea” lui Ernu, dublată în final de o cronologie istorică: C.V.-U.R.S.S. foloseşte uneori (de dragul demonstraţiei) argumente fragile. Renunţarea la comunismul de stat nu a fost un semn al puterii, ci al slăbiciunii, o înfrîngere. Nu trebuie să fii anticomunist îngust pentru a constata, de pildă, falimentul economic şi, mai ales, simbolic, mitologic al Imperiului Sovietic. O fi fost rockul moscovit elevat şi poetic, dar tinerii ruşi de după 1990 s-au predat în faţa Madonnei şi a celor de la Scorpions, nu a trubadurilor locali, aşa cum pudibonderia oficială s-a predat în faţa sexualismului occidental (şi, în fond, rock-ul a fost brevetat în Occident, Estul doar l-a adaptat). Iar adevărata cultură umanistă în U.R.S.S. – şi în toate ţările lagărului socialist – a fost, cel mult, tolerată şi eventual instrumentalizată de sistem, nu produsă de el. Din ea, din acest „al treilea discurs” se alimentează şi spiritul independent al lui Vasile Ernu...
Născut în U.R.S.S. este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!) el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să scrii în numele U.R.S.S.-ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele comunismului autohton...

^înapoi sus^